Am avut șansa să contribui cu timpul și puținul meu, în mai multe regiuni ale lumii încă din 2009. Am văzut locuri, am întâlnit oameni, am trăit lipsuri, am scris proiecte, am zidit case, am plantat copaci, am crescut copii… Și totuși, până anul acesta, nu m-am confruntat direct cu realitatea crudă a malnutriției severe.
A fost o întâlnire neașteptată: Duminică, 21 august, în timp ce procesul de triaj al pacienților pentru campania medicală era în desfășurare, pe mama aceasta am întâlnit-o pe pridvorul clinicii (nu la coadă). Nu cerea nimic, nu întreba nimic. Stătea cu copilul în brațe, învăluită într-o tăcere care spunea mai multe decât orice cuvinte. Mai târziu am aflat că era al optulea ei copil. Ceilalți șapte crescuseră sănătoși și vrednici, unii ajunși adolescenți. De aceea venise acum: nu înțelegea ce se întâmpla cu acest bebeluș firav, care nu lua în greutate oricât l-ar fi ținut la sân.
Cu doar câteva zile înainte vizitasem clinica de tratament al malnutriției infantile Smile Burundi din Buraniro, coordonată de Dr. Bianca Voinescu. Din 2013 acolo sunt primiți copii în situații similare, salvați de la malnutriția severă și însoțiți în procesul lung al recuperării. Am văzut chipuri care, deși purtau urmele foamei din primele luni de viață, își recăpătau încet puterea. Am ascultat povești de vindecare, dar și una care m-a tulburat profund: un copil adus în stare critică nu a supraviețuit celor trei ore de drum, 80 de kilometri până la capitală. Fotografia băiatului și cuvintele lui Teodor mi-au rămas întipărite, ca o amintire că uneori e pur și simplu prea târziu și că fiecare clipă contează. Și totuși, până atunci nu văzusem niciodată cu ochii mei pe cineva care arăta precum în celebra fotografie „The vulture and the little girl” (Kevin Carter, 1993). În fața mea nu era însă o imagine de Pulitzer, ci un prunc în carne și oase.
Când l-am pus pe cântar, am simțit că mi se taie respirația: 3,9 kg la opt luni. Greutatea unui nou-născut mai voinic, dar după opt luni de viață. Banda pentru MUAC (circumferința brațului), a arătat 7,5 cm – patru centimetri sub roșu. Diagnosticul era limpede: malnutriție severă acută fără edem.
În minte îmi răsuna cazul povestit de Teodor cu câteva zile înainte: un copil care nu a mai ajuns cu viață la capătul drumului spre capitală. Știam că fiecare clipă contează și că nu era timp de pierdut, iar capitala era prea departe. Copilul trebuia internat imediat la cel mai apropiat spital: în Cibitoke. Cum microbuzul echipei era parcat la activitățile educaționale, Valentin a luat bebelușul în brațe și a pornit pe de-a dreptul peste câmpuri, printre manioc și coceni, până la mașină. Pe drum, un detaliu mic a adus o scânteie de speranță: copilul a urinat în brațe la Vali, semn clar că tractul digestiv era activ.
A doua zi dimineața, după aprovizionarea cu medicamente, am decis împreună cu coordonatoarea medicală Naomi și cu Dani, coordonatorul misiunii medicale de la Uniune, să vizităm micuțul pacient, pe care am aflat că îl chema Kedy. La spital am intrat cu speranța că îl vom găsi sub tratament adecvat și hrană fortificată. În schimb, am găsit o realitate dură: copilul primise doar antibiotic oral, iar mama primise recomandarea să cumpere lapte praf din import. În ciuda angajamentului oficial de a trata gratuit copiii sub cinci ani, resursele statului nu ajungeau până aici. Camera plină cu 28 de paturi militare metalice ruginite aminteau de imaginile orfelinatelor românești care cutremuraseră lumea după 1989. Am înțeles rapid că prezența lor în spital va aduce rezultate greu.
Am recomandat mamei externarea, iar doctorul curant a fost de acord. Înainte de plecare i-a mai dat o doză de antibiotic, pe fundul unei sticle, un praf albicios ce trebuia amestecat cu apă. Am mai văzut scena aceasta: mame amestecând cu degetul un praf într-o lingură, mai mult vărsat decât înghițit, și adesea cu apă nesterilizată. M-am cutremurat, dar am știut că trebuie să găsim altă cale. Am luat mama cu noi înapoi la tabăra medicală și pe drum am încercat, fără succes, să găsim Plumpy’Nut sau orice alt RUTF/ATPE. Am conchis că, în regim de avarie, laptele praf de import ar putea suplini, chiar dacă asta însemna că recuperarea va dura mai mult. După aproape trei ore de umblat din magazin în magazin și din farmacie în farmacie, fără folos, am plecat doar cu două cutii de lapte praf local (40.000 BIF / 11,5 EUR bucata) și cu promisiunea că vor comanda laptele de import dacă revenim. Pentru noi era un gest mic, pentru o familie locală era o avere. Laptele importat costa 80.000 BIF – salariul pe o săptămână al unui cap de familie. Am comandat 18 cutii, hotărâți să asigurăm un minim necesar.
A doua zi, când am revenit pentru comanda plasată, am realizat că patronul ezita să-și asume riscul pentru o livrare atât de mare, astfel că întârzierea era inevitabilă. Între timp am făcut rost de biberoane și instrumentar, iar spre surprinderea noastră, am găsit mama deja așteptând la clinică. După încă două zile am intrat în posesia primelor șase cutii de France L’ait No.2 din comandă. Am chemat-o din nou pe mamă și am întrebat cum se adaptează micuțul Kedy la noua alimentație. Răspunsul ne-a dezarmat: nu își făcuse curaj să îi dea copilului laptele praf. Avea cutiile și biberoanele, dar nu știa cum să procedeze. Regulile de igienă alimentară pe care i le explicasem inițial cu prea multă rigoare o speriaseră. Nu era nepăsare. Era pur și simplu prima dată în viața ei când trebuia să-și hrănească pruncul altfel decât la sân.
Am luat-o deoparte și am reluat calm totul, pas cu pas: cum să fiarbă apa, cum să sterilizeze vasele, cum să măsoare corect și să amestece, cum să verifice temperatura și cum să hrănească pruncul la fiecare trei ore sau la cerere. Am insistat să nu împartă acel lapte cu ceilalți copii, să folosească doar vase și biberoane dedicate și sterilizate prin fierbere. Și am înțeles împreună altceva: la șase luni un copil ar trebui deja să primească alimente solide, dar aici diversificarea era imposibilă. Piureuri, fructe, legume fierte – toate erau inaccesibile. Tot ce exista la îndemână era făina de manioc și orezul, alimente greu de preparat și greu de digerat pentru un prunc. Acest episod ne-a făcut să înțelegem limpede de ce recuperarea malnutriției are loc, de regulă, doar sub supraveghere medicală strictă.
Vineri, 26 august, au sosit în sfârșit și restul de 12 cutii. Vânzătorul ne-a spus că reușise să le aducă la un preț puțin mai bun, 72.000 BIF bucata. Le-am cumpărat pe toate. În total ajunseserăm la 20 de cutii (18 import + 2 locale). Inițial calculasem pentru opt săptămâni, dar odată ce am găsit mai multe, am luat tot ce era disponibil. Prețul total final: €163,81.
Pentru noi, suma aceasta însemnă o ieșire la restaurant. Pentru o familie locală, era greu de neatins. Mai mult decât atât, lanțul logistic de a procura aceste cutii era el însuși un obstacol: drumuri zilnice în oraș, promisiuni amânate, livrări întârziate, stocuri incerte. Această hărțuială a drumurilor și a așteptărilor este un tip de barieră pe care în lumea noastră rar o conștientizăm. Acolo, fiecare kilometru și fiecare cutie de lapte praf devin o bătălie în sine. Întâmplător am mai aflat că familia locuia la 30 km spre munți și că mama venise de patru ori pe jos într-o singură săptămână. Peste 240 km cu copilul în brațe. Patru drumuri, patru sacrificii, patru acte de iubire.
Am continuat să ținem legătura cu echipa de la clinica locală. Mama a fost sunată săptămânal, iar copilul urmează să fie adus din nou la clinică pentru cântărire și măsurători după 1 Octombrie. La ultima raportare, copilul lua în greutate. Un detaliu simplu, dar pentru noi un triumf: uneori, pentru o șansa la viață sunt suficiente câteva minute din atenția noastră, bani de buzunar și câteva cutii de lapte praf. În contact cu realitățile astea, simți apăsând tensiunea dintre calculele reci și emoțiile copleșitoare. Facem echilibristică pe muchia epuizării empatice conștienți că sunt mai sunt zeci, sute, mii de alți copii care nu vor ajunge niciodată în fața noastră și care nu vor primi cele 20 de cutii de lapte praf. Și totuși, dincolo de limite și neputințe, povestea lui Kedy rămâne o dovadă că fiecare gest contează și că, uneori, chiar și resursele limitate pot deschide un nou capitol la viață.