Dealurile se ridicau unul mai frumos ca altul înaintea mea. Un aer proaspăt îmi răcorea fața și dacă nu aș fi avut ceva mai gros la mine, m-aș fi gândit că la întoarcere aveam să clănțănesc un pic de frig.
Priveam în îndepărtare și mă întrebam care sunt plantațiile vestitelor ceaiuri care se cultivă în Burundi. Poate cele de un verde mai închis, așezat în scări pe versantul unuia din dealurile din dreapta? Nu cred că aveam cum să ajungem acolo cu furgoneta noastră. Abia se vedeau niște poteci înguste.
Deodată mașina s-a oprit pentru a lua pe cineva. Landry a spus ceva în engleză. Nu înțelegeam tot, însă știam că am auzit cuvântul „cafea”.
Da, știam că în Burundi se cultivă și cafeaua. Am rugat pe Dany să-l întrebe unde se pot vedea culturile de cafea.
– Uite, aceștia din față sunt!
– Ce? Aceștia?
Păreau niște pomișori firavi, cu frunzulițe mici și puține. La bază aveau niște ceva, ca niște flori.
Uitându-mă mai atent, am văzut niște boabe mici și verzi. Apoi în alt pom am văzut și mai „coapte”. Era pentru prima dată când aveam ocazia să țin în mână aceste boabe de cafea.
Copil fiind am trăit și am adormit de multe ori cu mirosul cărților lui Jules Verne pe fața mea. Exact cum fiica mea face acum. Îmi plăcea acel miros, ușor uscat, cumva a vechi, miros ce îl regăseam în biblioteca bunicului din partea mamei. Bunicul Toader fusese un om cult.
Aventurile prin Africa ale eroilor copilăriei mele se împlineau acum sub ochii mei, fără măcar să îmi fi dat seama.
Am tras aer în piept din nou. Mă simțeam fericit. Chiar dacă venisem pentru altceva acolo, totuși Dumnezeu făcuse să-mi aduc aminte și să trăiesc, și eu cumva, experiențele exploratorilor din cărțile copilăriei mele.
Da, nu eram acolo nici pentru cafea, nici pentru ceai.
Eram acolo pentru ceva mult mai banal: pentru APĂ.
Da, ați auzit bine. Apă. Apă potabilă pentru satele indigene din nordul acestei mici și sărace țări din Africa, numită Burundi.
Poate că până în urmă cu 2 ani nici nu auzisem de această țară. O țară minusculă, aflată la nord-est de vestitul lac Tanganica.
O țară mai mică decât Republica Moldova, însă cu o populație aproape cât a României. Da. Una din țările foarte populate ale Africii.
Cu un salariu minim garantat de câțiva cenți pe zi, această țară are „onoarea” să se afle, de peste 20 de ani, pe locurile codașe în clasamentul prosperității.
Da, eram acolo pentru că una dintre problemele majore cu care se confruntă această țară este lipsa infrastructurii și a resurselor curate de apă, mai ales apă potabilă.
Din această cauză, că nu au apă potabilă, mulți copii, dar și adulți, au probleme mari cu malaria, probleme digestive, cu tot felul de paraziți, probleme de piele, din lipsă de igienă…
Prin praful uscat de pe marginea drumului se vedeau copilași cu piciorușele goale lipăind. Deasupra capetelor lor fiecare ducea o comoară. O comoară prețioasă, pentru ei și familiile lor. Da, deja știți: bidonașe cu apă. De mici, de la 3-4 ani, învață să meargă singuri după apă. Mi-aduc aminte, tot în Africa, adeseori am văzut copilași cu buricul ieșit în afară. Mi s-a explicat: hernie. De la cărat. De micuți.
Este multă sărăcie. Și nu, nu pentru că nu sunt harnici, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat să facă lucrurile mai bine, mai ușor, mai „tehnologic”.
Într-o lume a Inteligenței Artificiale, în care unui dispozitiv doar îi ceri vocal și îți execută, sunt oameni care se luptă pentru un strop curat de apă.
Într-o lume a opulenței, în care fiecare are cel puțin o toaletă curată, dezinfectată, cu wc, chiuvetă, duș, apă rece, apă caldă, săpun, șampon, periuță de dinți… mai ziceți voi…
Cum este posibil ca acești copii să nu aibă minimul necesar: apa?
Mai la deal își dă drumul pe bicicletă, cu viteză, un nene a cărui papuci nu reușesc să-i acopere cu totul talpa piciorului. Slăbuț, pricăjit, cu haine care au văzut multe.
Bicicleta lui nu este o bicicletă oarecare; este echipată, sudată, pregătită. Pentru ce?
Acest om are un privilegiu mai mare decât acei copilași cu bidoanele pe cap. Acest om are o bicicletă echipată pentru a duce până la 7 bidoane mari de 20 de litri fiecare, cu apă.
Este lucru mare. Nu-i așa? Nu trebuie să se chinuie să care apa cu mâna. O pune pe bicicletă și pleacă. Aaaaa, veți spune: „Nu-i așa!”
De ce? Pentru că țara este pe dealuri. Este bine când cobori. Însă, când este de urcat, atunci lucrurile se schimbă. Însă…
Privirea mi se plimbă peste dealurile verzi. Peste plantațiile de cafea și bananieri. Este răcoare. Parcă nu aș fi în Africa.
În inimă am mulțumirea că azi, în satul Nkango, cu peste 800 de locuitori, am inaugurat o fântână cu apă potabilă. Ei vor avea apa, nu în casă, nu la chiuvetă, nu la duș, însă mai aproape. Chiar în satul lor.
Mai puține lacrimi, mai puțină suferință, mai puțină moarte prematură.
Astăzi în Nkango a fost multă veselie, s-au bucurat, au râs, au cântat și au dansat. În sfârșit au și ei apă în sat!
Un zgribulit mă anunță că trebuie să mă îmbrac. Sunt poate și un pic obosit. Îmi pare rău că trebuie să mă retrag! Noapte bună!
