Categorie: experiente

  • Apa noastră cea de toate zilele

    Dealurile se ridicau unul mai frumos ca altul înaintea mea. Un aer proaspăt îmi răcorea fața și dacă nu aș fi avut ceva mai gros la mine, m-aș fi gândit că la întoarcere aveam să clănțănesc un pic de frig.

    Priveam în îndepărtare și mă întrebam care sunt plantațiile vestitelor ceaiuri care se cultivă în Burundi. Poate cele de un verde mai închis, așezat în scări pe versantul unuia din dealurile din dreapta? Nu cred că aveam cum să ajungem acolo cu furgoneta noastră. Abia se vedeau niște poteci înguste.

    Deodată mașina s-a oprit pentru a lua pe cineva. Landry a spus ceva în engleză. Nu înțelegeam tot, însă știam că am auzit cuvântul „cafea”.

    Da, știam că în Burundi se cultivă și cafeaua. Am rugat pe Dany să-l întrebe unde se pot vedea culturile de cafea.

    – Uite, aceștia din față sunt!
    – Ce? Aceștia?

    Păreau niște pomișori firavi, cu frunzulițe mici și puține. La bază aveau niște ceva, ca niște flori.

    Uitându-mă mai atent, am văzut niște boabe mici și verzi. Apoi în alt pom am văzut și mai „coapte”. Era pentru prima dată când aveam ocazia să țin în mână aceste boabe de cafea.

    Copil fiind am trăit și am adormit de multe ori cu mirosul cărților lui Jules Verne pe fața mea. Exact cum fiica mea face acum. Îmi plăcea acel miros, ușor uscat, cumva a vechi, miros ce îl regăseam în biblioteca bunicului din partea mamei. Bunicul Toader fusese un om cult.

    Aventurile prin Africa ale eroilor copilăriei mele se împlineau acum sub ochii mei, fără măcar să îmi fi dat seama.

    Am tras aer în piept din nou. Mă simțeam fericit. Chiar dacă venisem pentru altceva acolo, totuși Dumnezeu făcuse să-mi aduc aminte și să trăiesc, și eu cumva, experiențele exploratorilor din cărțile copilăriei mele.

    Da, nu eram acolo nici pentru cafea, nici pentru ceai.

    Eram acolo pentru ceva mult mai banal: pentru APĂ.

    Da, ați auzit bine. Apă. Apă potabilă pentru satele indigene din nordul acestei mici și sărace țări din Africa, numită Burundi.

    Poate că până în urmă cu 2 ani nici nu auzisem de această țară. O țară minusculă, aflată la nord-est de vestitul lac Tanganica.

    O țară mai mică decât Republica Moldova, însă cu o populație aproape cât a României. Da. Una din țările foarte populate ale Africii.

    Cu un salariu minim garantat de câțiva cenți pe zi, această țară are „onoarea” să se afle, de peste 20 de ani, pe locurile codașe în clasamentul prosperității.

    Da, eram acolo pentru că una dintre problemele majore cu care se confruntă această țară este lipsa infrastructurii și a resurselor curate de apă, mai ales apă potabilă.

    Din această cauză, că nu au apă potabilă, mulți copii, dar și adulți, au probleme mari cu malaria, probleme digestive, cu tot felul de paraziți, probleme de piele, din lipsă de igienă…

    Prin praful uscat de pe marginea drumului se vedeau copilași cu piciorușele goale lipăind. Deasupra capetelor lor fiecare ducea o comoară. O comoară prețioasă, pentru ei și familiile lor. Da, deja știți: bidonașe cu apă. De mici, de la 3-4 ani, învață să meargă singuri după apă. Mi-aduc aminte, tot în Africa, adeseori am văzut copilași cu buricul ieșit în afară. Mi s-a explicat: hernie. De la cărat. De micuți.

    Este multă sărăcie. Și nu, nu pentru că nu sunt harnici, ci pentru că nimeni nu i-a ajutat să facă lucrurile mai bine, mai ușor, mai „tehnologic”.

    Într-o lume a Inteligenței Artificiale, în care unui dispozitiv doar îi ceri vocal și îți execută, sunt oameni care se luptă pentru un strop curat de apă.

    Într-o lume a opulenței, în care fiecare are cel puțin o toaletă curată, dezinfectată, cu wc, chiuvetă, duș, apă rece, apă caldă, săpun, șampon, periuță de dinți… mai ziceți voi…

    Cum este posibil ca acești copii să nu aibă minimul necesar: apa?

    Mai la deal își dă drumul pe bicicletă, cu viteză, un nene a cărui papuci nu reușesc să-i acopere cu totul talpa piciorului. Slăbuț, pricăjit, cu haine care au văzut multe.

    Bicicleta lui nu este o bicicletă oarecare; este echipată, sudată, pregătită. Pentru ce?

    Acest om are un privilegiu mai mare decât acei copilași cu bidoanele pe cap. Acest om are o bicicletă echipată pentru a duce până la 7 bidoane mari de 20 de litri fiecare, cu apă.

    Este lucru mare. Nu-i așa? Nu trebuie să se chinuie să care apa cu mâna. O pune pe bicicletă și pleacă. Aaaaa, veți spune: „Nu-i așa!”

    De ce? Pentru că țara este pe dealuri. Este bine când cobori. Însă, când este de urcat, atunci lucrurile se schimbă. Însă…

    Privirea mi se plimbă peste dealurile verzi. Peste plantațiile de cafea și bananieri. Este răcoare. Parcă nu aș fi în Africa.

    În inimă am mulțumirea că azi, în satul Nkango, cu peste 800 de locuitori, am inaugurat o fântână cu apă potabilă. Ei vor avea apa, nu în casă, nu la chiuvetă, nu la duș, însă mai aproape. Chiar în satul lor.

    Mai puține lacrimi, mai puțină suferință, mai puțină moarte prematură.

    Astăzi în Nkango a fost multă veselie, s-au bucurat, au râs, au cântat și au dansat. În sfârșit au și ei apă în sat!

    Un zgribulit mă anunță că trebuie să mă îmbrac. Sunt poate și un pic obosit. Îmi pare rău că trebuie să mă retrag! Noapte bună!

  • Rădăcini de lumină și umbre de speranță

    Rădăcini de lumină și umbre de speranță

    Nu pot sa imi expic cum am ajuns aici. Poate vântul a adus sămânța mea de departe și a lăsat-o să cadă în praful drumului. Poate o pasăre s-a oprit din zbor și a scăpat fructul care mă purta în pântecele lui. Poate un animal ma ingropat în solul acesta arid. Tot ce știu este că, într-o zi, m-am trezit, un fir verde atras de o chemare spre lumină, pe care a descoperit-o deasupra, și am îndrăznit să mă ridic spre cer. Pământul de aici nu e blând: aspru, crăpat, cu apa putina, dar totusi determinat sa ma țină în viață. Am învățat repede ritmul locului: două anotimpuri mari, unul ploios și unul secetos. Când venea sezonul ploios, pământul respira din nou, iarba se ridica, iar rădăcinile mele se îmbuibau de apă. Dar în sezonul secetos, totul se pârjolea sub arșița neiertătoare a soarelui. La fiecare trei, patru sezoane secetoase, ploile uitau să mai vină la timp, și atunci era mai rău decât de obicei. Oamenii se uitau lung la mine, parcă întrebându-se dacă voi rezista, dacă trupul meu va da vreun semn de ce urmează. Absența apei își lăsa urme adânci pe mine: crăpături în scoarță, ramuri goale, frunze uscate. Eram, fără să vreau, un calendar al vremii.

    Cand am mai crescut, păsările au început să-și facă cuiburi în ramurile mele. Diminețile erau pline de triluri, serile de foșnet de aripi, iar eu mă bucuram de compania lor. Nu eram doar un copac singuratic, ci și o casă. Cel mai bucuros am fost de copii. Le auzeam chicotelile cum răsunau în jurul meu și mă bucuram de veselia lor, de felul în care se alergau printre rădăcinile mele, până când, curajoși, au început să se cațere prin crengile mele. Se jucau în jurul trunchiului meu, mă zgâriau cu mâinile lor mici, se ascundeau sub umbra mea și își împărțeau secretele. Când am crescut, au început să se cațere prin crengile mele, să-și facă loc printre ramuri, să râdă și să strige până când oboseau. Mai târziu i-am văzut crescand, apoio venind cu propriii lor copii, arătându-le același loc, aceleași jocuri. Au îmbătrânit odată cu mine. Îi simțeam cum se odihneau mai des la răcoarea mea, cum povesteau tot mai încet. Și într-o zi n-au mai venit. Tot mai mulți dintre ei n-au mai venit. Așa am învățat să ma resemnez cu absențele.

    Îmi amintesc și spaima pe care am avut-o când am auzit pentru prima dată huruit necunoscut, ascuțit și amenințător ce a spart liniștea locului. Am tresărit până în rădăcini. Era nu doar zgomotul, ci și viteza cu care a trecut, ridicând în urma ei nori de praf ce mi-au învăluit trunchiul și frunzele. Aerul s-a umplut de pulbere, iar pământul a vibrat sub roțile a ceea ce ei numeau motocicleta. Lumea se schimba și eu eram martor. Câteva zile mai târziu a început forfota. Mai întâi au apărut unii oameni cu unelte, apoi alții cu lemn, cu fier, cu roabe. A început zgomotul: lovituri de ciocan, strigăte, tropot de pași, scârțâitul uneltelor, ridicări și prăbușiri de materiale. Praful s-a ridicat și m-a învăluit săptămâni la rând. Mă zguduiau vibrațiile, dar eu priveam tăcut efortul, sudoarea, și munca care se adunau frumos. Până într-o zi când totul s-a liniștit. Oamenii au plecat, iar în urma lor a rămas o clădire. I-am auzit pe oameni numind-o „clinică”. Am inteles ca e ceva special cu aceasta clădire diferită, cu o nuanță aparte, unde oamenii veneau cu durere și plecau, uneori, cu speranță. Am început să văd femei intrând cu burta grea și ieșind radiind cu prunci în brațe. Am văzut bătrâni aduși pe brațe și ieșind pe picioarele lor. Am văzut copii bolnavi, oameni cu răni adânci, și i-am văzut ieșind cu ochii un pic mai luminoși. Am înțeles atunci că acest loc era altfel decât toate celelalte.

    În fiecare dimineață, o coadă se ordona la umbra mea. Oamenii așteptau răbdători, povestind între ei, uneori împărtășind din puținul lor. Am înțeles că aici, de cele mai multe ori, trebuia să plătești pentru tratament. Și totuși veneau, chiar dacă asta însemna să strângă săptămâni întregi bani pentru o singură vizită. Ani la rând, am fost martorul tăcut al acestei rutine.

    Până zilele trecute cand între copaci a început să circule un zvon. Foșnetul ramurilor îl purtau din aproape în aproape, și eu îl ascultam cu uimire. Se spunea au venit niște oameni diferiți. Nu am inteles până când nu am avut șansa să îi văd chiar eu: cinci oameni a caror piele nu semăna cu a celorlalți, hainele erau croite altfel, glasurile aveau o altă muzică. Nu știam cine erau, dar prezența lor a schimbat ritmul locului în acea după-amiază. Sub ramurile mele, au întins o pânză mare, prinsă pe bețe. I-am auzit pe oameni spunând că e un „cort pentru tabara medicala”. Cortul îmi bloca priveliștea, dar am simțit că dedesubt se intampla ceva important. A doua zi, oamenii s-au adunat în număr mai mare de cât am vazut vreodata. În scurt timp, locul s-a transformat într-un forfota de nedescris. A treia zi, mulțimea s-a umflat ca rîul după ploaie. Pentru urmatoarele șase zile, peste 1300 de pacienți au fost văzuți și tratați de doctori, iar alte câteva sute au rămas pe dinafară, obosiți, frustrați de lunga așteptare. Mulți au dormit peste noapte sub ramurile mele, ca să fie siguri că prind un loc a doua zi. Am auzit tanguirile si negocierile lor – nu despre bani, ci despre timp și speranță. „Poate mâine prind rand… Poate mâine copilul meu va fi vindecat…” Glasurile erau pline de rugăminți, de nerăbdare, de teamă.

    Am văzut oameni venind de departe, unii desculți și istoviți, alții pe motociclete zgomotoase, semn că aveau ceva mai mult decât ceilalți. Știam, din vorbele lor, că fiecare zi de muncă le aducea abia douăzeci de mii de monede, iar o simplă consultație la doctor costa treizeci de mii. O zi de spitalizare se ridica la trei sute de mii, iar o cură de medicamente la o sută treizeci de mii. Pentru mulți, asta însemna agoniseala pe săptămâni sau chiar pe o lună întreagă. De aceea, șansa de a fi primiți gratuit în acea săptămână era pentru ei o comoară rară, o ușă spre un viitor mai ușor de purtat.

    Au venit și cazuri mai grele, trimise apoi la operații ori la tratamente speciale în capitală. Oamenii înțelegeau că nu toți pot fi ajutați pe loc, dar totuși speranța era mai puternică decât rațiunea. Vorba s-a dus repede, iar mulțimea a crescut zi de zi. Le-am auzit oftatul și am văzut cum, după trei sau patru zile de așteptare, unii plecau cu ochii în pământ, frânți de oboseală și povară, neconvinși de rugămințile celor care le spuneau că fără număr de ordine nu are rost să mai stea. Și totuși, alții au plecat cu bucurie. I-am văzut pe cei care, după consultație, își îndreptau pașii spre farmacie cu un alt fel de lumină în priviri. Am văzut mame cu prunci sănătoși, bătrâni cu mersul mai ușor, copii alergând din nou.

    Pe lângă mulțime, s-a născut și o mică piață. Vânzători ambulanți au venit repede, cu fructe, cu apă, cu mâncare. Oameni înfometați așteptau ore întregi și aveau nevoie de hrană. Viața unei comunități întregi s-a strâns în jurul meu. Am văzut și diferența dintre cei cu halate albe și pacienți. Doctorii se mișcau repede, siguri pe ei, cu mâinile lor ferme, iar farmacia se străduia să țină ritmul. Pacienții erau modești, plini de întrebări, uneori speriați. Între ei era un zid invizibil: unul știa, altul spera. Au fost șase zile în care umbra mea a adăpostit deopotrivă suferință și izbăvire. Șase zile în care am înțeles cum speranța poate aduna mii de oameni laolaltă, chiar și sub soarele neiertător al Bugandei.

    Acum, e liniste, eu am rămas tot aici, la marginea drumului. Ramurile mele încă adăpostesc păsările, rădăcinile mele încă se agață de pământul acesta nemilos. Dar în scoarța mea s-au adunat amintiri: glasuri de mulțime, suspine, izbucniri de râs, rugăciuni, strigăte de bucurie. Și, de câte ori oamenii se așază din nou la umbra mea, îmi amintesc de acele zile. Îmi amintesc de lumina din ochii lor. Îmi amintesc de speranța care a coborât atunci, ca o ploaie rară și prețioasă. Poate că cei care au venit atunci se vor întoarce. Poate iarăși îmi vor umple ramurile de vocile lor diferite și îmi vor ridica lângă trunchi un alt cort. Poate din nou voi fi  din nou martor la acel miracol. Și chiar dacă nu, știu că ceea ce s-a petrecut nu s-a pierdut. Eu îmi voi aminti că, în acele șase zile, chiar și într-o lume arsă de soare, speranța a prins rădăcini la umbra mea.